Ispravci

Deși Sorescu nu este decât unu dintre mulți poeți români și din toată lumea, opera lui se deosebește pentru a fi particular adâncă.

Cu un stil unic și o stăpânire extraordinară, acest om a fost capabil de a transpune cu un limbaj simplu chestiuni care pentru mulți dintre noi rămân indescriptibile.

Pornind de la cotidianul și comunul, poezia soresciană scoate în relief detalii fugătoare și difuze ale vieții, trăsături pe care abia băgăm în seamă și că pentru mulți rămân ascunse pe durată nedeterminată.

Sorescu a spus că pe scrise lui mereu a încercat să se identifice și că în timp ce se cunoștea mai bine, mai îngrijorător i se părea tot.

Într-adevăr, ajunge cu a citi puțin pe românul acesta ca să ne simțim pe noi înșine identificați și îngrijorați.

Deoarece toți, spre exemplu, am dorit vreodată să ne ridicăm de la masa de scris și să începem să ne îndepărtăm de cuvinte, de persoane și de lucruri; toți am pierdut vreodinioară noțiunea timpului, ca să ne mirăm după aceea că toate zilele au fost și nu ne-a mai rămas nici o zi nouă.

Originalitatea lui Sorescu nu se bazează pe vorbirea despre extravaganțe și realității alternative; valoarea operei lui, mai bine zis, se alcătuiește din preschimbarea în poezie traiul omului comun de fiecare zi.

În limba lui română, și în toate limbiile în care a fost tradus, poetul din Bulzești precizează că toți putem să simțim vreodată că cafeaua nu ne ridică decât prea puțin sau că persoana pe care o iubim ne iubește dar ne ascunde pe cineva în baie.

Funcția poeziei e mai degrabă una de cunoaștere.

Ea trebuie să includă filozofia.

Poetul ori e un gânditor, ori nu e nimic… Poetul autentic e un filozof și, mai mult decât atât… Gândurile lui, spaimele, tristețile sunt transformate într-un instrument de cercetare.

Poezia soresciană îndeplinească bine funcția pe care autorul ei îi impunea: Sorescu, mai mult decât un poet (prozator, eseist ș. a. m. d.), a fost un gânditor, un filozof, un cercetător care și-a pus viața și literă în serviciul marii căutari a naturii umane.

Dacă scria sau nu ca să se identifice, adevărul este că opera lui poate să fie de folos multor ca să se cunoască puțin mai bine.

El personal ne învitează s-o fac.

Și ne cere o atenție deosebită în descoperirea nouă înșine.

Să cercetăm bine cine se ascunde sub noi… să fim atenți, mai ales, pe cine numim eu.

Da, trebuie să fim atenți în căutarea.

Este necesar, în primul rând, să nu permităm să ne înșelăm.

Trebuie să știm să citim printre rânduri și să fim capabili de a recunoaște ce se ascunde în spatele evidentului.

Trebuie, în plus, să asigurăm să nu mascăm adevărul.

Trebuie, de asemenea, să nu ne ascundem de el.

Căci nu are rost, spre exemplu, să încercăm să fugim cu zâmbete de tristețe, pentru că aceasta ne va găsi a două zi, tot precum ne-ar găsi toate lucrurile și toate sentimentele de care am fi încercat să scăpăm.

În fine, trebuie să ne cunoaștem și să ne cunoaștem bine.

Deoarece a se cunoaște permite omului a-i cunoaște pe ceilalți și a fi cunoscut de ei.

Sau s-ar putea să fie invers: a fi cunoscut și a-i cunoaște pe ceilalți ar putea să fie o scurtătură ca să ne cunoaștem pe noi înșine.

Într-adevăr, unicul lucru important este a se cunoaște, pe sine însuși și pe ceilalți.

A se cunoaște pe sine însuși ca să pricepem când să nu mai fim nici fantoma celui ce am fost.

A-i cunoaște pe ceilalți, mai ales pe prieteni, ca să nu fim surprinși pomenindu-ne singuri după o sinucidere.

A se cunoaște, pe sine însuși și pe ceilalți, ca să știm dacă nu cumva există vreun alt potrivindu-se la suflet cu noi, sufletul fiind folosit ca pe o perie sau ca pe un burete.

Aceasta pentru că sunt suflete de genul, suflete bune la toate, suflete care sunt trimise înainte ca să se cațăre către cerul pe scare făcute din delicate fire de păianjen.

Da, sunt unii care profită ușurința sufletului ca să atingă trepte mai înalte, neînsemnând aceasta nevoia de a-l pierde.

Se spune așa pentru că astăzi se pare că este foarte ușor a se îndepărta de suflet.

De asta sunt atât de mulți oamenii care nu ajung să fie mai mult decât o umbră.

Și deja se știe că în umbră insensibilitatea a atins apogeul.

Nu există nici un dubiu, sunt multe suflete uitate, abuzate, pervertite, încălcate; suflete care și-au pierdut forțele și nu așteaptă nici cer decât o farfurie de linți, de linți pentru suflet, bineînțeles, care sunt mai degrabă poezia.